Iubesc oamenii

Trebuie să scriu și iar să scriu, să vă spun tot fără să mă cenzurez și fără să mă gândesc de o sută de ori la stil, la mesaj, la ce și cum scriu. 

Azi am cunoscut-o pe Prințesa Urbană, și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam să-mi placă, și-am avut parte de niște revelații, și-acum vreau să vă povestesc și vouă.

În iureșul pregătirilor - scos mucii copilului, călcat bluză - mă întrebam de ce vreau eu să fac atâta efort - să mă machiez, să mă îmbrac frumos - doar ca să merg în oraș la o lansare de carte. Aș putea foarte bine să stau și-acasă, mi-am spus în timp ce mă dădeam cu rimel. Apoi am ajuns acolo, am luat cartea, am primit autograful, am vorbit cu oameni și-am băut cel mai bun cocktail de Crăciun - cu suc de mere, scorțișoară, pere și ghimbir.

Apoi Ioana ne-a vorbit puțin despre ea și despre călătoria cu avionul București-Cluj, sponsorizată de Farmec, și despre tatăl ei. A fost exact ca în cărțile bune unde citești liniștit și treptat se petrec niște lucruri colosale, pe care autorul le povestește de parcă tocmai ar descrie un răsărit de soare. Așa a fost ceea ce ne-a povestit Ioana despre relația cu părinții ei. Ea a spus că există situații pe care nu putem nici să le iertăm și nici să le înțelegem, așa că ne rămâne să le acceptăm. 

În taxi, întorcându-mă spre casă, am simțit în sfârșit că nu mai sunt un caz unic. Știu că fiecare suntem unici în felul nostru, dar cumva fiecare problemă cu care noi ne luptăm, creează necazuri cel puțin încă unei persoane din lumea aceasta, de obicei chiar din orașul nostru sau chiar din cercul nostru de prieteni. 

Privind pe geam, mi-am dat seama că rareori vorbim despre lucruri delicate, și din cauza asta totul ni se pare roz în viața celorlalți și mizerabil într-a noastră. Clar, nu mă refer la a ne plânge de mărunțișuri - traficul sau un ceainic stricat - mă refer la a împărtăși acele lucruri pe care oamenii tind să le ascundă. 

Faptul că Prințesa ne-a vorbit despre relația complicată cu părinții ei, m-a făcut să mă întreb dacă are rost să tot sufăr din cauză că mama ar prefera să fiu secretară și nu freelancer. Scriind acest post vă spun un pic despre temerile mele și disperările pe care le trăiesc. Par nimicuri atunci când sunt așezate aici, dar, zi de zi, sunt Sisif-ul meu: Voi fi vreodată scriitoare de succes? Sunt o mamă bună? A fost aiurea că i-am dus Prințesei cartea scrisă de mine la lansarea cărții ei?

Și tot în taxi, m-am întrebat de ce trebuie să ne spună alții lucruri care să ne facă să mergem mai departe? Apoi mi-am zis: ”Hei! Parcă aș fi o piesă dintr-un castel din cuburi. Suțin și sunt susținută la rândul meu.” Iubesc oamenii.

Cartea scrisă de Ioana (aka Prințesa Urbană)

Stop bifatului

În octombrie, am fost două săptămâni la Berlin. Aveam nevoie de o schimbare de peisaj, cumnata mea ne-a invitat, încă era vreme bună așa că am spus da, am pus în mașină jumate casa - inclusiv morcovi și ouă de la mama, cârnaț și zacuscă de la soacră - și-am pornit în aventură.
Mi-a fost groază de drum -1400 de km, ore multe pe mașină (18!), dar am zis că merită. Am pornit seara, cam la ora la care o culcam de obicei pe Teea. Până acum, aceasta mi se pare cea mai ușoară metodă de a călători cu copil mic, noaptea, când doarme.

Mi-am propus să postez în fiecare zi câte ceva, însă ideea că 400 de oameni vor ști că noi eram plecați de acasă, mă chinuia teribil. Așa că n-am scris. Nici n-am prea stat la calculator ce-i drept, că aș fi putut scrie articolele la cald și să le fi postat când aveam să mă întorc.

Ce vreau să vă spun acum? Că am mers 1400 de km, doar ca să locuim a la Berlin, să mergem prin parcuri și să NU vizităm obiective turistice. Și-a fost una dintre cele mai reușite vacanțe. N-am vânat, n-am bifat, doar ne-am întâlnit cu oameni, am vizitat oameni, am ieșit în parc. Bine, am fost și la cumpărături (mi-am luat bocanci cu trandafiri pe ei). Și la restaurant.
M-am întors cu (prea) multe idei de afaceri și de inițiative.
M-am întors bucuroasă că am descoperit modul meu preferat de a călători, adică să cunosc localnici, să vorbesc cu ei, să leg prietenii. 
Poate veți spune că duh, normal că așa e. Dar până acum, noi am călătorit predominant turistic, și chiar dacă erau mulți oameni în preajmă cumva mă simțeam singură.

Și, ca de fiecare dată când călătoresc, m-am întors cu un drag nebun de locurile acestea, cu dorința de A FACE mai multe. Văd atâta potențial în jur - în dealurile cu iarbă verde, în oamnei, în sate. A trebuit să plecăm ca să ne întoarcem.

Parc de Berlin.

Acoperișul unei stații de metrou (priveliștea e din biroul cumnatei mele).q

Toamnă tipică pe străzile dintr-un cartier bine cotat, unde sunt multe familii cu copii. Și multe parcuri, evident.

Cartier tipic din est-ul Berlinului.

La indieni.

 Un parc-pădure, imens, cu tot felul de activități.

Kill the boy

Ieri, când așteptam la rând la farmacie să cumpăr sirop de tuse, am remarcat o doamnă cu fiica ei de vreo 20 de ani. Stăteau extrem de aproape una de cealaltă, iar la un moment dat mama a pupat-o pe fată, afectuos, pe obraz. Nu m-am putut abține și-am început să le studiez, evident, nu cât aș fi vrut.

Când i-a venit fetei rândul, mama a împins-o încurajator spre farmacistă, exact cum încurajezi copiii să cumpere ceva pentru prima dată.

Și tot ieri, am citit în Game of Thrones fragmentul meu preferat de până acum. Îl redau în engleză.

”Allow me to give my lord one last piece of counsel, the same counsel that I once gave my brother when we parted for the last time. He was three-and-thirty when the Great Council chose him to mount the Iron Throne. A man grown with sons of his own, yet in some ways still a boy. Egg had an innocence to him, a sweetness we all loved. Kill the boy within you, I told him the day I took ship for the Wall. It takes a man to rule. An Aegon, not an Egg. Kill the boy and let the man be born. (...) Kill the boy, Jon Snow. Winter is almost upon us. Kill the boy and let the man be born.”

Am înțeles de ce am preferat să gătim noi și nu părinții, am înțeles multe.
 

A trecut o lună de când am început povestirea aceasta. Acum sunt la Berlin, și privindu-mă în oglinda de pe dulap, m-am văzut ca pe o femeie de 33 de ani, și nu ca pe o fată. Au fost câteva clipe, așa ca o străfulgerare, apoi am reușit să mențin imaginea un pic mai mult. Oare dacă m-aș privi mai mult în oglindă, m-aș vedea mai bine pe mine, cea adevărată? Ar dispărea the girl inside?

Acasă, după vacanța în Toscana

Ne-am întors acasă după 13 zile de vacanță și după aproape 4000 de km. Am pornit la drum cu groază pentru că Teea are 10 luni, pentru că nu știam dacă va plânge sau nu pe mașină, dacă va sta în scaunul ei special sau dacă va trebui să o țin în brațe (ceea ce nu e deloc indicat, e chiar interzis), pentru că nu știam dacă i-am pus destule haine (i-am pus), destule medicamente (slavă cerului n-am avut nevoie,  a făcut numai un pic de febră probabil pentru că dințișor nr 2 sus). Pot continua înșiruirea de dacă-uri, pe scurt, am plecat joi și ne doream să ajungem cu bine la cazare sâmbătă. 

Vă povestesc rapid cele 13 zile și în alte postări o să spun mai detaliat ce am văzut și-am trăit. 

                     

Ne-am oprit într-un parc în Oradea, unde am dat peste niște tei uriași care erau înfloriți. Ador mirosul de flori de tei, însă după vreun ceas m-a cam luat cu amețeli.

Am trecut vama, mi-a fost ciudă pe unguri că ce câmpuri cultivate au și ce haos e la noi. Am dormit la Balatonlelle. Trezire matinală, plimbat pe malul lacului, văzut o lebădă, arătat copilului lebădă pentru prima dată, senzație continuă de prima dată - uri. Teea a rezistat foarte bine pe drum, 80% din timp a stat în scaun așa că am decis să mergem pe noapte și ziua să stăm cât mai mult în aer liber, să ne plimbăm prin orașe. Pe unul din somnuri am ajuns în Slovenia, iar seara am pornit spre Toscana, Italia.

În  Toscana speram să vedem dealurile acelea frumoase cu chiparoși, viță de vie și  îmi doream eu, lavandă. Lavandă nu am găsit, dar am găsit într-adevăr niște peisaje idilice, mai frumoase decât în poze, dealuri rotunde acoperite de grâu sau iarbă, dreptunghiuri cu viță de vie și livezi cu măslini. A fost un teaser a ce avea să urmeze la întoarcere. Am luat-o din loc pentru că ne aștepta marea! 

Am stat la mare 7 zile, unde a fost epic - adică plajă, soare, copilul și jucăriile pentru nisip, primul castel de nisip, marea lină și caldă în unele zile, valuri în altele, plaje splendide.

Apoi ne-am întors spre casă și ne-am oprit în Toscana să vedem sate vechi, priveliști, Siena și pe urmă să ne întoarcem acasă, unde nu sunt autostrăzi și nici câmpuri frumos cultivate ci pășuni necurățate, căruțe și vaci pe marginea drumului. Aici locuim noi și de aici nu vreau să plec pentru că iarba-i mai verde și totul e scris în limba mea și aici îmi dau lacrimi de bucurie când văd munții cu păduri și pășunile cu peri sălbatici.

Vara trecută aveam burtă mare și trebuia să ne mutăm înainte de a naște. Am decis să nu plecăm în vacanță, iar acum am avut emoții pentru că toată lumea spunea că după ce vin copiii nu vom mai putea călători. După această vacanță, părerea mea este că dacă părinții călătoresc înainte de a avea copii, o vor face și după. 

Teea s-a bucurat de vacanță și m-a impresionat maleabilitatea ei. Drăguții de copii vin pe unde îi ducem noi. Dădea din mânuțe și aplauda când o puneam într-un pat nou. S-a mirat de mare, le-a făcut cu mâna (prea)multor oameni străini. Iar azi, când s-a trezit acasă, a început să vocifereze și să scoată sunete din care se simțea multă bucurie. E plăcut să ne întoarcem acasă și să ne fie drag de casa noastră. Toți trei suntem cu starea aceasta de bucurie.

Pentru mine România e acasă. De doi ani n-am mai fost plecați, iar acum mi-am potolit setea de ducă ce e întipărită în sufletul meu. 

* Aici am încercat să pun traseul pe o hartă. Sper să se vadă*

Kidlit

Kidlit. Habar n-aveam că există acest termen care definește plăcerea de a citi literatură pentru copii. La Project Happiness este trecută ca resursă de a ne găsi fericirea. Adevărul e că cine ar scrie cărți pentru copii, depresive? Se citesc pe nerăsuflate, cred că merg mai repede decât o revistă. 

Seara, după ce Minunea adoarme, aprind becul de la hotă, mă urc pe blatul de la bucătărie și citesc. Am terminat Când mă vei întâlni. Oh... O carte pentru copii care abordează cu extrem de multă simplitate ideea de a călători în timp. E atât de frumoasă povestea! Mi-a dat o stare atât de plăcută! Și coperta e atât de misterioasă la început, iar după ce am terminat cartea s-a transformat într-un mecanism care funționează.

”Când am descuiat ușa, mi s-a părut că apartamentul m-a primit cu îmbrățișare călduroasă. Frigiderul bâzâia, iar prin ferestrele de la sufragerie intra lumină. Vocea din capul meu mi-a spus  ”Ești în siguranță” și pe urmă a tăcut. M-am dus în bucătărie, am deschis sticla cu lapte cu ciocolată (...)” - Rebecca Stead - Când mă vei întâlni, ed Arthur

Acum încep acest blog. E important să-l încep ACUM, din mai multe motive. Unul dintre ele este faptul că tocmai m-am plâns pe facebook despre cum mi-e teamă să mă expun și mă enervează să mă plâng și apoi să nu acționez. Mai sunt un milion de alte motive pentru care încep acest blog.